Artista spune că şi-a jurat să nu plece din ţară, în comunism, deşi tentaţiile existau.
Cântăreaţa Dida Drăgan, care şi-a făcut debutul în muzică în urmă cu mai bine de 30 de ani, „liberală convinsă”, încă elevă la cei 62 de ani împliniţi luni, pe 14 septembrie, şi preşedinte al Cerbului de Aur, vorbeşte pentru EVZ despre viaţa de artist în Epoca de Aur şi în tranziţie.
„Eu am fost printre interpreţii cu cele mai mari onorarii dintr-o ţară socialistă”, spune Dida Drăgan, mărturisind că şi-a jurat să nu plece niciodată din ţară, deşi unii agenţi i-ar fi oferit sume fabuloase la acea vreme.
EVZ: Cum arată viaţa dv. astăzi, în afara faptului că încă mai sunteţi elevă?
Dida Drăgan: Plec în străinătate, cânt, mă ocup de treburile din Consiliul de Administraţie al TVR. Am încercat şi ceva nou, ce nu mai făcusem până acum, şi anume opera. La început nu am vrut, pentru că am zis că nu e lumea mea, dar pentru că merg la şcoa lă şi am un ambitus deosebit, am putut să cânt şi operă. Practic, am vrut să văd dacă pot şi asta, şi am putut. Mă pregătesc să lansez, în curând, un album, şi chiar am să cânt o piesă împreună cu Bodo, „Te voi iubi mereu”. Cânt în continuare în Germania, unde am fost pe scenă alaturi de Nina Hagen şi unde poate că ştiţi că am bătut toate topurile posibile şi imposibile. După 20 de ani, am îndraznit să cânt şi balade româneşti. Şi mai cânt şi în Elveţia. Însă niciodată nu mi-a plăcut să bat toba şi am încercat să fug de zia rişti, pentru că nu îi înţeleg. Nu înţeleg de ce trebuie să facem atâta lobby pentru o grămadă de domnişoare care nu reprezintă nimic pen tru istoria acestei ţări. Dar probabil că aşa este în economia de piaţă sau, mai ales, de viaţă, trebuie să vinzi.
Aţi ieşit foarte des din ţară, chiar şi în timpul comunismului. Nu v-a tentat niciodată ideea de a rămâne în străinătate?
Vreau să spun un lucru foarte important. Înainte de a primi paşaportul să plec în străinătate, mi-am dat mie însămi cuvântul de onoare că nu am să rămân şi nu am rămas. Toţi colegii
mei din străinătate s-au întrebat de ce nu am ales să rămân, eu puteam în câteva minute să fiu, nu milionară, multimilionară, însă am adus toţi banii pe care i-am câştigat agenţiei, statului român. Asta pentru că inima mea nu era legată de alt pământ. Acum, dacă aş vrea, aş putea să trăiesc oriunde, nu regret nimic din ce am ales… a fost o acţiune a sufletului meu, un jurământ pe care nu am să-l încalc niciodată. Primele dăţi când am plecat în străinătate mi s-a oferit o suma fabuloasă ca să cânt într-un bar, alături de artişti foarte mari. Pe vremea aia, acum cam 25 de ani, a-i oferi unui interpret 8.000 de dolari era o sumă fabuloasă, dar am refuzat-o zâmbind.
De ce?
Dacă aş spune că aveam banii ăia atunci aş minţi, nu am acceptat pentru că mi-ar fi fost frică, ci pentru că nu era lumea mea. Deşi am câstigat foarte mult, nu au contat niciodată banii. Eu am fost printre interpreţii cu cele mai mari onorarii dintr-o ţară socialistă şi am fost unul dintre puţinii artişti care şi-au adus cota imensă la agenţie, pe lângă cei câţiva saci de bomboane pe care îi aduceam pentru copiii de la orfelinate.
Cum vă amintiţi de vremurile de început ale carierei?
Am învăţat foarte mult, niciodată nu am stat pe loc, de fapt nu am timp nici acum să stau pe loc prea mult. Am multe amintiri frumoase din atâtea şi atâtea spectacole şi turnee pe care le-am făcut. Îmi amintesc de un spectacol în Slovacia, când, la sfârşitul concertului, am primit un coş mare cu flori şi m-am îndreptat spre el să-l iau şi nu am văzut fosa, care este un spa ţiu destinat orchestrei, şi am căzut în ea. Amintiri frumoase am cu tot ce mi s-a întâmplat acasă cu for ma ţia mea Roata, unde am cântat cu Sorin Chifiriuc, un artist pe care şi l-ar dori foarte multe ţări, cu Liviu Tudan, cu Dan Vladimir Aldea, care acum scri e orchestraţii pentru Madonna, cu Roşu şi Negru... Mai păstrez şi a cum legătura cu toţi.
Citeste totul aici
